“Împrumutat” de pe Facebook:
Mi-au căzut ochii întâmplător pe acest tablou, și mi s-a făcut brusc rușine… Exact acum 101 ani, erau în plină desfășurare năpraznicele bătălii de la Mărășești și Oituz… Două armate române, Armata a 1-a la Mărășești și Armata a 2-a la Oituz, se luptau pentru fiecare bucățică de pământ, cu un curaj și o tenacitate excepționale… Două armate formate în cea mai mare parte din țărani luați de la coarnele plugului, slab echipate și înarmate, cu un aliat rus care nu mai avea nici o voință de luptă, țineau piept unor forțe inamice mult superioare ca număr, instruire și dotare. Dacă ar fi cedat, totul s-ar fi terminat… Nu mai aveau unde să se retragă. Nu mai rămăsese decât Moldova, iar cheia Moldovei era exact la Mărășești și Oituz. Și n-au cedat. Cu eforturi și sacrificii uriașe, de neconceput pentru noi astăzi, conduși de doi generali patrioți și iscusiți, Eremia Grigorescu și Alexandru Averescu, ostașii-țărani, unii dintre ei încălțați încă cu bocancii cu talpă de lemn cu care începuseră războiul, au reușit să reziste, ținând cu dinții și cu unghiile de fiecare metru de țărână… Și au oprit inamicul, și l-au respins înapoi peste munți. Au fost, după umila mea părere, Orele Astrale ale Românilor… „Ore” ale căror minute de eroism se scurg de obicei doar o dată în istorie… „Ore” care răscumpără slăbiciuni sau lașități ale generațiilor trecute și viitoare… „Ore” care au stat la temelia României viitoare, adică la temelia României de astăzi. Străbunicii și stră-străbunicii noștri care au dat jertfă de sânge la Mărășești și Oituz sunt cei din tablou, care sprijină pe umerii lor… Pe cine sprijină?! Pe noi ne sprijină! Iar noi ar trebui să fim cei din imaginea idilică de deasupra…Și poate chiar suntem, dar nu ne mai dăm seama! Înrobiți de grijile noastre cotidiene, de preocupările noastre de multe ori egoiste și derizorii, de nemulțumirile noastre meschine, orbiți de resentimente stupide și învrăjbiți fără noimă de neprieteni și de prieteni prefăcuți… De aceea mi s-a făcut rușine! Pentru că nici eu nu sunt mai breaz decât toți ceilalți. Am uitat, împreună cu mulți alți compatrioți, că AVEM pentru ce să le fim recunoscători celor care ne țin pe umerii lor peste veac, dar aproape că i-am pierdut din memorie, și ne batem joc de ceea ce avem… Am uitat că am un stră-unchi care a căzut la Mărășești, și îmi pierd timpul războindu-mă virtual și inutil cu mancurți imbecili, pe seama unor plăcuțe de înmatriculare la fel de imbecile! Chiar m-am tâmpit?! Chiar ne-am tâmpit cu toții?! Am să trag aer adânc în piept, și voi refuza să mai fiu tâmpit. O să mă mulțumesc cu ce am și ce sunt, o să mă bucur de ce am și ce sunt, o să apreciez tot ce am și ce sunt… Și am să încerc să mă gândesc mai des la cei nevăzuți, de mult plecați, dar care încă ne țin pe umeri…
”Cu piepturile voastre ați ridicat un zid mai tare decât granitul. Cu mândrie mă uit la voi și aduc mulțumirile mele călduroase și recunoștința mea ofițerilor și trupei care v-ați purtat atât de bravi. Onoare acelora care și-au lăsat viața pentru apărarea patriei lor”. Regele Ferdinand, 12/25 August 1917
Viziteaza noua pagina - GIMNASTICA
